„Country” Joe McDonald, star rock din anii '60, icon al contra-culturii, a murit la 84 de ani

„Country” Joe McDonald, un star rock hippie din anii 1960, ale cărui versuri pentru „I-Feel-Like-I’m-Fixin’-To-Die Rag” au fost un protest puternic împotriva războiului din Vietnam, a decedat duminică la vârsta de 84 de ani. McDonald a murit în Berkeley, California, iar cauza decesului au fost complicațiile provocate de boala Parkinson, conform declarației publicate de soția sa, Kathy McDonald, care a fost alături de el timp de 43 de ani, potrivit cnn.com.

👉 Contribuțiile muzicale și influența lui McDonald în scena din San Francisco

McDonald a fost o prezență constantă în scena muzicală din zona Golfului San Francisco, unde colegii săi includeau grupuri precum Grateful Dead, Jefferson Airplane și fosta sa iubită, Janis Joplin. A scris sau a co-scris sute de melodii, de la jam-uri psihadelice la rock influențat de soul, și a lansat zeci de albume. Dar a fost cunoscut mai ales pentru o melodie în stil blues pe care a finalizat-o în mai puțin de o oră în 1965 – anul în care președintele Lyndon Johnson a început să trimită trupe în Vietnam – și a fost înregistrată în casa lui Chris Strachwitz, fondatorul Arhoolie Records.

În stilul deadpan al eroului său, Woody Guthrie, „I-Feel-Like-I’m-Fixin’-To-Die Rag” era o celebrare parodică a războiului și a morții premature, cu un refren pe care concertanții și alții l-ar învăța pe de rost:

👉 Impactul protestatar și consecințele melodiei „I-Feel-Like-I’m-Fixin’-To-Die Rag”

Și 1, 2, 3 pentru ce luptăm? Nu mă întreba, nu-mi pasă deloc, Următoarea oprire e Vietnam, Și 5, 6, 7 deschideți porțile raiului, Ei bine, nu mai e timp să te întrebi de ce, WHOOPEE, toți vom muri.

La vremea la care a scris „I-Feel-Like-I’m-Fixin’-To-Die Rag”, McDonald era co-lider al noului grup Country Joe and the Fish și a adăugat un strigăt special „F-I-S-H” înainte de melodie: „Dă-mi un F, dă-mi un I, dă-mi un S, dă-mi un H.” Când grupul său a apărut la Woodstock în 1969, Fish erau pe cale de a se destrăma, iar strigătul devenise un alt cuvânt cu patru litere care începea cu „F” și McDonald se afla în fața unor sute de mii de oameni. Mulți dintre ei stăteau și cântau împreună, un moment surprins în documentarul Woodstock lansat anul următor. (Pentru film, versurile melodiei au apărut ca subtitrări, un minge săritură deasupra).

„Unii oameni au evocat pacea și alte lucruri (la Woodstock), dar eu vorbeam despre Vietnam,” a declarat McDonald pentru The Associated Press în 2019. El a numit strigătul de deschidere „o expresie a furiei și frustrării noastre față de războiul din Vietnam, care ne omora, ne omora la propriu.” Melodia l-a făcut faimos, dar a adus și consecințe legale și profesionale. În 1968, Ed Sullivan a anulat o apariție planificată a grupului Country Joe and the Fish în emisiunea sa de varietăți când a aflat despre noul strigăt de deschidere. Curând după Woodstock, McDonald a fost arestat și amendat pentru folosirea strigătului la un concert din Worcester, Massachusetts, o experiență care a ajutat la accelerarea sfârșitului grupului. McDonald a interpretat chiar melodia în instanță.

Prietenia sa cu radicalii politici, cum ar fi Abbie Hoffman și Jerry Rubin, a dus la convocarea sa ca martor în procesul „Chicago Eight (sau Seven)” împotriva organizatorilor protestelor anti-război de la Convenția Națională Democratică din 1968 de la Chicago. În fața instanței, el a explicat cum s-a întâlnit cu Hoffman și alții și le-a povestit despre „I-Feel-Like-I’m-Fixin’-To-Die Rag.” Când a început să o interpreteze, judecătorul l-a întrerupt și i-a spus că „nu este permisă cântarea în sala de judecată.” McDonald a recitat în schimb versurile.

În 2001, fiica muzicianului jazz decedat Edward „Kid” Ory l-a dat în judecată pe McDonald, susținând că melodia sa semăna îndeaproape cu instrumentalul jazz din anii 1920 „Muskrat Blues.” Un judecător federal din California a decis în favoarea lui McDonald, menționând în parte „întârzierea” „nerezonabilă” între lansarea melodiei și introducerea plângerii.

Un om al anilor '60, McDonald a continuat să facă turnee și să înregistreze zeci de ani după Woodstock, dar a rămas definit de sfârșitul anilor 1960, o perioadă pe care o dorea deschis în rockerul din anii 1970 „Bring Back the Sixties, Man.” Albumele sale au inclus „Country,” „Carry On,” „Time Flies By” și „50,” și a continuat să scrie melodii de protest, în special lansarea din 1975 „Save the Whales.” Deși definit de activismul său anti-război, McDonald a recunoscut sentimentele contradictorii cu privire la Vietnam. A servit în Marina, în Japonia, la sfârșitul anilor 1950, și s-a regăsit identificându-se atât cu protestatarii, cât și cu cei care serveau în străinătate.

În anii 1990, a ajutat la organizarea construcției unui Memorial pentru Veteranii din Vietnam în Berkeley, dezvelit oficial în 1995. „Mulți și-au amintit de confruntările urâte care au avut loc în anii de război în acest oraș,” a scris mai târziu McDonald despre ceremonie. „Cu toate acestea, atmosfera s-a dovedit a fi una de reconciliere, nu de confruntare.”

McDonald a fost căsătorit de patru ori, cel mai recent cu Kathy McDonald, și a avut cinci copii și patru nepoți. A avut o relație intermitentă cu Joplin în a doua jumătate a anilor 1960, doi tineri hippie ale căror cariere și temperament le-au distrus relația. Când i-a spus ei că ar trebui să se despartă, ea i-a cerut să scrie o melodie, care a devenit balada „Janis”: Chiar dacă știu că tu și cu mine Nu am putea găsi niciodată iubirea pe care o doream Împreună, singuri, mă simt Că-mi lipsești.

Raised on politics, and music. Country Joe McDonald nu provine din „țară.” S-a născut pe 1 ianuarie 1942 în Washington, D.C., și a crescut în El Monte, California. A fost fiul unor comuniști de odinioară, care l-au numit după Josef Stalin și, în general, l-au încurajat să iubească muzica și să se identifice cu clasa muncitoare. Era încă un adolescent când a început să scrie melodii, cântând la trombon suficient de bine pentru a conduce fanfara liceului și învățându-se singur cântece folk, country și blues la chitară.

După ce s-a întors din Marina, la începutul anilor 1960, a frecventat Colegiul din Los Angeles, dar s-a mutat rapid la Berkeley și s-a adâncit în muzica folk și activismul politic. A fondat o revistă subterană, Rag Baby, pentru care a fost scris „I-Feel-Like-I’m-Fixin’-To-Die Rag” pentru a ajuta la promovarea, și a ajutat la înființarea unor grupuri locale, precum Instant Action Jug Band și Berkeley String Quartet. În 1965, a înființat Country Joe and the Fish împreună cu colegul său cântăreț și chitarist Barry „The Fish” Melton, adăugând ulterior pe Bruce Barthol la bas, pe David Bennett Cohen la orgă și pe Gary „Chicken” Hirsh la tobe. Numele a fost sugerat de editorul de revistă Eugene „ED” Denson, care a citat un citat din Mao Zedong conform căruia revoluționarii sunt „peștii care înoată în marea oamenilor.” McDonald a fost numit „Country Joe” deoarece Denson auzise că Stalin era cunoscut drept „Country Joe” în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

Ca Jefferson Airplane, Byrds și alte trupe, Fish au evoluat de la folk la folk-rock și acid rock. „Electric Music for the Mind and Body,” primul lor album, a fost lansat în mai 1967 și a inclus un hit minor, „Not So Sweet Martha Lorraine”, alături de numeroase jam-uri lungi. Cu o lună după lansarea albumului, au apărut la Festivalul Monterey Pop, prima mare întâlnire rock și un moment de vârf al așa-numitei „Vara dragostei.” „Cred că ideea de „Vara dragostei” a fost fabricată de media sau ceva de genul, pentru că nu-mi amintesc că noi am gândit vreodată, ‘Wow, asta este „Vara dragostei,”’” a declarat el pentru aquariandrunkard.com în 2018. „(Dar) eram pur și simplu încântat să fac parte din această nouă contra-cultură și noua trib, pentru că nu m-am simțit niciodată cu adevărat confortabil în celelalte triburi din care am făcut parte crescând și în Marina. Părinții mei erau, de fapt, comuniști evrei. Nu m-am simțit niciodată parte a acesteia, dar am fost foarte încântat și fericit să